Conştiinţa morală (CM): dubiul moral şi patologiile sale (scrupulozitatea, laxismul, fariseismul) de Erhan Andrei

iulie 6, 2010

Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri  a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii, prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor  la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent  o raționalizare  axiologică a cărei obiect  scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât pentru a-și plânge  golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse  dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o  totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.

Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personală sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ: un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea.

Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Atenție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate[1]. La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate). Secolul 20 ne-a decondiționat într-o oarecare măsură de exigențele moralizante ale conștiinței și nu mă refer aici doar la Burns[2], Ellis[3], Meggle, Marks, Wolpe şi Lazarus[4], Maulstby etc., dar și la tendința de împropriere a modului oriental de gândire (principiului terțului inclus) total străin de maniera logico-occidentală de a privi lucrurile.

În această ordine de idei consider fariseismul o emblemă a autosuficienței[5], o preocupare excesivă pentru modul cum ne percep alţii[6] în detrimental  consecvenței cu sine. O acceptare de complezență a unor roluri prescrise cu care nu fac feed-back ori orgoliul bolnăvicios a imaginii de sine nu se circumscrie deloc în gama premizelor  morale[7]. Cuvintele eu sunt sunt cuvinte cu tărie care odată însoțite de ceva indiferent ce n-ai pretinde se întorc sa-ți pretindă. Ș-apoi să nu uităm că păcatele cu gândul sunt mult mai periculoase decât cele cu fapta, prin efectul lor de boomerang, căci odată săvârșit păcatul cu fapta poate fi expus ca pe tavă criticii publice ajungi fara sa vrei să fii absolvit de culpă prin dezaprobarea pe care ți-o arată cei din jur, însă în cazul păcatului cu gândul e cu totul altceva, fapta nefiind decât la nivelul intenției nu-i accesibilă privirilor sociale și ajungi astfel într-un sfârșit să-ți pretinzi că nici n-ai fi săvârșit-o, unde mai pui cazurile când trebuie să și minți pentru a ți-o ascunde cât mai temeinic sau sa-i condamni  pe ceilalți pentru același păcat. Probabil a ținut prea mult acest fenomen numit fariseismul să valideze fapta mai degrabă prin efecte decât prin cauze. În titlul acestui eseul este prezentat ca o patologie a dubiului moral, dar oare dubiul sau certitudinea a fost atu-ul fariseismului?  Firile care problematizează, care se îndoiesc (raportez verbul la etimologia grecească a termenului „antropos”(cel care privește în sus) reformulează prin propria existență un atribut intrinsec al vieții: mișcarea. Deci o mișcare fără vectori de direcție denotă o stagnare, o autosuficiență[8]. Citește restul acestei intrări »

Reclame