Mit şi Simbol (de Erhan Andrei)

martie 21, 2011

Motto:
Omul, dup
ă cum ne dăm seama dacă reflectăm un moment,
niciodata nu percepe ceva complet sau nu întelege ceva pe deplin.
– Carl Gustav Jung –

Definind mitul[1], Eliade constată că nu de puţine ori exegeţii occidentali i-au conturat acestuia un portret robot negativ. Au identificat mitul cu fabula şi ficţiunea, minciuna şi povestea, într-un cuvânt cu irealitatea. După interpretările în cheie esoterico–magică tipice pentru perioada renascentistă, studiile moderne ale mitului s-au răspândit începând cu secolul al XVIII-lea când au reușit să se desprindă de prejudecățile teoretice care considerau miturile doar ca pe niște produse fantastice, dacă nu chiar obscure și iraționale pentru a le aborda cu instrumente conceptuale ale rațiunii și ale criticii pozitive a religiilor.  Mediile culturale pozitiviste şi marxiste au amplificat şi dus spre o limită a interpretării această istorică eroare. Or, de fapt, lucrurile stau exact invers, constată Eliade, în culturile vechi, tradiţionale, mitul era temeiul spiritual al întregii existenţe. El numea întâmplările sacre, revelaţiile din illo tempore şi constituia modelul exemplar al tuturor faptelor umane semnificative. Spre exemplu deja în Dialogurile lui Platon se simte o distanță la care se ajunsese în conștiința reflexivă între percepția rațională a structurii ideale a realității și mitul, care era încă present în cultura religiei instituționale și în riturile misterelor. În Timaios, Platon recurge la mit pentru a explica cu ajutorul verosimilului lacunele cunoașterii din gândire.   Mitul cuprindea o sumă a tradiţiilor ancestrale şi a normelor sociale esenţiale transmise intergeneraţional, pe cale iniţiatică , povestea aventurile fiinţelor supranaturale, iruperea sacrului în istorie şi modul în care omul a devenit fiinţă sexuală, culturală şi muritoare. „Este indubitabil că povestirile considerate mai puțin valoroase au primit caracterul lor supranatural de la miturile sacre mai vechi…Aceste mituri antice, cu adevărul lor contrazic în asemenea măsură gândirea și știința rațională încât deja unii filosofi greci cum ar fi Xenofan și Platon, le-au expus în glumă ca invenții nebunești sau chiar dăunătoare. Dezvoltarea Filosofiei a determinat progresiva eliminare a mythosul-ui din orizontul istoric al unui destin creat de oameni cu argumentele unei gândiri conștiente de sine și a provocat sublimarea mitului în forme de supravețuire alegorică”[2]. F.M. Müller studiind operele Vedei a văzut mitul doar ca  „o dialectică, o formă antică a limbajului”[3].

Adevăratele mituri revelau o faţă nevăzută a realităţii, inaccesibilă direct experienţei profane, experienţă întemeiată, înainte de toate, pe simţuri şi exerciţiul raţiunii. Misterul naturii duale şi contradictorii a unor zeităţi şi fiinţe mitologice, de pildă, era revelat pe calea regală a mitologiei. Numai aşa puteai “înţelege”, de exemplu, cum Iahwe – divinitatea veterotestamentară – era bun şi mânios, blând şi înspăimântător, creator şi distructiv. În gândirea lui Eliade, mitul nu este  „efemerul produs al creaţiei imaginare”[4],ci “ un act de creaţie autonomă a spiritului; prin acest act de creaţie se efectuează revelaţia, iar nu prin materia sau evenimentele pe care ea le foloseşte”[5]. El nu face decât să mijlocească intrarea în lume a unui mister şi să provoace înţelegerea unor date capitale ale condiţiei umane. “În nici un caz mitul nu poate fi considerat ca simpla proiecţie fantastică a unui eveniment «natural»”[6], o fanie, “şi numai prin aceste kratofanii sau hierofanii devine «Natura» obiect magico-religios şi, ca atare, interesează fenomenologia religioasă şi istoria religiilor”[7].Una dintre principalele manifestări ale funcţiei religioase a psihicului este producerea de simboluri şi imagini, în special în mit, vise şi viziuni. Sensibilitatea mitică este absolut necesară pentru abordarea funcţiei religioase a psihicului cu ajutorul psihologiei abisale.

Dinamica nivelului arhetipal al psihicului, la care lucrează terapeuţii atunci când au de-a face atât cu un material infantil, cât şi cu trăiri religioase, este uneori mai strâns legată de imagistica mitului decât de oricare dintre ştiinţele bazate pe logică şi numere. Jung a arătatat că existenţa formării de mituri în elemente structurale profunde din inconştient, de felul mitologemelor, reflectă dinamica psihicului[8]: „Structura mitului este rezultatul unor procese complexe de coeziune socială controlată de psihodinamica memoriei orale care creează forme specifice decomunicare și de strângere de informații și activează strategii de identificare și recunoștere”[9].

C.G. Jung sugera ca miturile ar fi expresia subconstientului colectiv al umanitatii. Victor Kernbach încearca o definitie de sinteza a mitului, prin ceea ce el însuși numea un „efort de aglomerare a notiunilor”. Deși deschiderea realizată de J.G. Herder
(cel care s-a abandonat exclusiv unui studiu filologic erudit al surselor pentru un proiect innovator de tip poetico-filosofic – Neue Mythologie[10]),  nu presupunea trecerea definitivă la o mitologie estetică, putea să apară clar deosebirea față de o Dichtermythologie (mitologia poeziei)  și o Urmythologie (mitologia originilor). Citește restul acestei intrări »

Reclame