III. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iulie 1, 2011

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 23-37)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Un rol deosebit l-a atribuit Gurie Grosu activităţilor misionare. El a sprijinit în mod direct societăţi misionare precum „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, al cărui preşedinte era din 1919. Societatea respectivă edita cărţi, reviste, organiza conferinţe, ţinea lecţii cu caracter catehetic-misionar. S-au remarcat în mod deosebit misionarii acestei societăţi: Pr. Serghie Bejan, Constantin Popovici, Ioan Andronic, Leon Trofimov etc.

Conform Legii de organizare a Bisericii Române din 1925, societăţile misionare erau coordonate de Societatea Culturală a Consiliului Eparhial. Astfel, pe lângă fiecare episcopie se deschid cercuri de misionari care au sarcina de a combate cultele neoprotestante, precum şi de a convinge credincioşii să accepte reforma calendaristică. Se estimează că în Basarabia la anul 1930 erau aproximativ 19.000 de neoprotestanţi, dintre care circa 15.000 de baptişti. Al doilea cult neoprotestant ca mărime îl reprezentau adventiştii cu 1.540 de adepţi. Alte minorităţi neoprotestante erau: creştini după Evanghelie – 619, molocani – 986, milenarişti – 751. De asemenea, menţionăm prezenţa a 20.500 de creştini de rit vechi (rascolnici), majoritatea din ei fiind de origine rusă. Biserica Evanghelică Luterană avea 78.000 de adepţi, iar creştinii armeni – 1700. Majoritatea cultelor neoprotestante activau ilegal în România, cu mici excepţii. Astfel, „asociaţiile adventiste de ziua a şaptea şi cele baptiste se vor bucura de toate drepturile, libertăţile pe care Constituţia le acordă asociaţiunilor în genere”[1]. Ar fi cazul să menţionăm că din cele 4 congrese misionare pe ţară, 2 s-au desfăşurat la Chişinău. Primul congres a avut loc la Arad în 1928, al doilea şi al patrulea la Chişinău – în 1929 şi respectiv 1933. Cel de-al treilea congres s-a desfăşurat la Cernăuţi în 1930.

În Arhiepiscopia Chişinăului activau şi alte societăţi misionare, precum „Oastea Domnului” şi „Societatea Predicatorilor”, condusă de Preotul Leon Trofimov, profesor la Catedra de Omiletică de la Seminarul din Chişinău. Un alt centru misionar a fost constituit în 1929 la Chişinău în cinstea Mitropolitului Gurie sub conducerea preotului Vladimir Burjanovschi. O activitate deosebită a desfăşurat şi Societatea „Prietenii Misiunilor” condusă de Pr. Antim Nicov (Nica) cu scopul de a forma legături şi a colabora cu societăţile misionare din Alaska şi Extremul Orient.

Alte societăţi misionare din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului erau: „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, „Frăţimea Profesorilor de Religie”, „Societatea Mormântul Domnului”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”. Biserica din Basarabia a susţinut intens căminele culturale, care activau sub auspiciile diferitor asociaţii de cultură, cum ar fi: „Astra Basarabeană”[2], „Făclia”, „Straja Ţării” etc., care aveau drept scop promovarea valorilor culturii româneşti. În aceste asociaţii de cultură activau un şir de personalităţi din clerul basarabean, dintre care menţionăm: Episcopul Dionisie Erhan, Episcopul Visarion Puiu, Preotul Serghie Bejan etc. S-au organizat cămine culturale în judeţele Hotin – 81, Soroca – 100, Bălţi – 108, Orhei – 72, Lăpuşna – 100, Tighina – 61, Cahul – 29, Cetatea Albă – 56, Ismail – 46[3].

Se estimează că în ceea ce priveşte numărul căminelor culturale din Basarabia, acesta era mai mare decât cel al instituţiilor similare din alte zone ale României. Un rol deosebit l-a acordat Arhiepiscopia Chişinăului activităţilor filantropice. Încă în 1920 Congresul General Preoţesc adoptă hotărârea ca „în fiecare eparhie să existe negreşit câte o societate preoţească cu scop cultural filantropic, de apropiere şi de solidaritate şi de scoatere în evidenţă a valorilor preoţeşti. Societatea va avea câte o ramificaţie în fiecare judeţ”[4]. Pe parcursul perioadei interbelice au apărut mai multe cărţi cu caracter misionar. În 1939 apare la Chişinău „Psihologia sectelor religioase” de Alexandru Scvoznicov. Se traduce din limba rusă cartea „Metodica Misionară” (de A.M. Calnev). Tot la Chişinău apare „Biblioteca Misionarului Ortodox”, precum şi „Biblioteca creştinului drepcredincios”.

Aceste societăţi aveau scopul de a menţine o solidaritate în rândul clerului basarabean, a îngriji de persoanele în etate, a acorda asistenţă bolnavilor. Un accent deosebit se punea pe latura cultural-educativă. Societăţile în cauză aveau obiectivul de a edita broşuri şi reviste cu conţinut religios la preţuri mici. Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia a reuşit să implementeze mai multe proiecte cu caracter social, dintre care cel mai important a fost construcţia unui azil pentru preoţi şi cântăreţi în valoare de 1.016.775 lei. Uniunea poseda mai multe instituţii filantropice constituite încă în perioada ţaristă: casa de ajutor reciproc a preoţimii, orfelinatul preoţimii ortodoxe, cantina populară a catedralei din Chişinău, Azilul Covaldji etc. Pentru întreţinerea acestor instituţii era necesar suportul financiar al clericilor din uniunea respectivă. O altă organizaţie filantropică a fost „Frăţimea Sf. Trei Ierarhi”, fondată în 1880 de Pr. Vasile Parhomovici. Ea este reînfiinţată în 1921 de Vasile Florov. Prin susţinerea masivă a foştilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău, ea realizase mai multe acţiuni filantropice.

Un eveniment de mare importanţă pentru Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicarea acesteia la statutul de Mitropolie în 1925. Ideea înfiinţării unei mitropolii la Chişinău a animat clerul şi clasa politică autohtonă încă în 1917. În cadrul Congresului Preoţilor din Basarabia din 19-20 aprilie 1917 sub preşedinţia Pr. Alexandru Baltaga se adoptă hotărârea cu privire la înfiinţarea unei Mitropolii, în frunte cu un ierarh de neam român. Prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, votată la 24 martie 1925 în Senat şi promulgată la 6 mai, se legitima hotărârea Sfântului Sinod din 15 noiembrie 1923 cu privire la ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului la rang de Mitropolie.

Mitropolia Basarabiei cuprindea 2 eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail. Mitropolia încadra 646 de biserici, 571 de parohii şi 679 de preoţi (conform statisticilor din 1922[5]). Episcopia Hotinului şi Bălţilor va reveni Mitropoliei Bucovinei în 1925, în pofida protestelor înverşunate ale Arhiepiscopiei Chişinăului. De facto, însă, înfiinţarea Mitropoliei a fost posibilă abia în 1928, odată cu ridicarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit al Basarabiei. Evenimentul s-a tergiversat atât de mult, întrucât s-a dorit ca el să coincidă cu aniversarea a 10-a de la Unirea din 1918. Acesta mai curând reprezenta un pretext, în nici un caz un motiv real.

Evenimentul constituirii Mitropoliei Basarabiei nu s-a bucurat de sprijinul unor sinodali, în special din partea Mitropoliei Moldovei, care, probabil, sperau ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie parte componentă a Mitropoliei de la Iaşi. În acest caz nu a fost manifestată nici susţinerea din partea Episcopului de Hotin şi Bălţi, Visarion Puiu, unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai constituirii Mitropoliei Basarabiei. Iată ce declara Preasfinţia Sa la 10 martie 1925 în Senatul României: „S-a făcut o greşeală când, după Unirea Basarabiei cu ţara-mumă, în 1918, s-a adoptat şi s-a păstrat titulatura de arhiepiscop; o altă greşeală se face dacă se va intitula acest scaun mitropolie….”. „Ca episcop într-o eparhie basarabeană afirm că nu este nici o raţiune serioasă de ordin politic sau administrativ-bisericesc să se creeze această Mitropolie.”[6]

Înscăunarea Î.P.S. Gurie a fost primită cu multă răceală de sinodali, dovadă fiind faptul că la înscăunare nu a fost prezent Patriarhul Miron şi nici Mitropolitul Pimen Georgescu. Visarion Puiu a lipsit la rândul lui, trimiţând doar delegaţi. Dintre sinodalii din alte eparhii au fost prezenţi Ep. Lucian al Romanului şi Ep. Justinian al Cetăţii Albe-Ismail. Atitudinea respectivă relevă dispreţul pe care îl manifesta o parte din sinodali şi clasa politică nu atât faţă de Mitropolia Basarabiei, cât mai curând faţă de înaintestătătorul ei.

La 26 aprilie 1928, Gurie Grosu este învestit în funcţia de Mitropolit al Basarabiei. Va avea ocazia să se bucure şi de declaraţii elogioase la întronizarea sa, în care erau evidenţiate, cu o notă sentimentalistă, eforturile depuse în mişcarea naţională. Principele Nicolae al României declara în cadrul acestui eveniment: „Această înălţare a Înalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată dumnezeiască pentru munca luminării prin Biserică a neamului românesc din Basarabia, într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut, iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate. Pe atunci noi, cei din România liberă, citeam cu ochii înlăcrimaţi, că Ieromonahul Gurie Grosu, ameninţat de stăpânire străină, umblă din sat în sat, ca sub aripa bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească alungată din slujba bisericească, cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa[7], care era întâiul abecedar românesc din Basarabia[8]”.

Cu ocazia instalării în funcţia de Mitropolit, Gurie Grosu primeşte în dar cunoscuta sa camilafcă albă din partea Societăţii Doamnelor Ortodoxe, fiind făcută după modelul celeia pe care a purtat-o primul Arhiepiscop al Chişinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acest lucru a stârnit discuţii în rândul sinodalilor, întrucât doar Gurie Grosu purta o astfel de camilafcă dintre ierarhii români. Pentru a linişti spiritele, ierarhul basarabean hotărăşte să dăruiască fiecărui mitropolit câte o camilafcă albă, însă nici unul din ei nu a purtat-o.

Presiunile sinodalilor şi ale clasei politice vor continua, într-un final soldându-se cu demiterea lui Gurie Grosu. Prima etapă a conflictului a început în 1934, când Mitropolitul Gurie face anumite schimbări de protopopi şi îl destituie pe un preot bătrân, inapt să slujească. Aceste acte au fost contestate de către deputatul eparhial Dumitru Topciu. Gurie Grosu era învinuit pe deasupra de către acesta că exploata averile Arhiepiscopiei, referindu-se în mod special la administrarea unei păduri de 500 ha din satele Rădeni şi Bumbăta. De asemenea, Mitropolitul era învinuit că a împrumutat bani de la M-rea Hârbovăţ pe numele fratelui său, Pr. Andrei Grosu, al cărui girant devenise. Problemele se complică atunci când Gurie Grosu dizolvă în 1936 Secţia Administrativă a Consiliului Eparhial, motivând că membrii acesteia nu-şi fac datoria. Decizia  a fost contestată de către Ministerul Cultelor. Fără a idealiza personalitatea Mitropolitului Gurie Grosu, trebuie să recunoaştem că demiterea sa în 1936, în mare parte, a purtat un caracter politic. Ulterior, în 1941, el a fost reabilitat, Sfântul Sinod absolvindu-l de orice vină, la insistenţa Mareşalului I. Antonescu, însă nu a fost repus în vechea funcţie pe care a ocupat-o.

Gurie Grosu a evitat pe parcursul activităţii sale să întreţină legături apropiate cu clasa politică. Probabil că acest lucru a determinat lipsa unei protecţii din partea cercurilor guvernamentale. Nici măcar politicienii basarabeni nu l-au sprijinit, fiind cunoscute relaţiile tensionate ce le avea cu liberalii, în special cu Ion Inculeţ, Ministru al Basarabiei şi Ministru de Interne. Deşi este evident exagerată, merită să expunem opinia lui Dumitru Popescu-Moşoaia, profesor la acea vreme la Facultatea de Teologie din Chişinău: „Politica a înţeles şi a făcut ca nici un mitropolit, nici un episcop, nici un preot şi chiar nici un paraclisier să nu poată fi ales sau numit în afară de politică”[9].

În perioada interbelică, Mitropolitul Gurie, totuşi, a sprijinit, în anumite cazuri, unele grupări politice, precum mişcarea legionară. Probabil că acest lucru a şi generat nemulţumirile masive, ţinând cont şi de faptul că în perioada dată relaţiile dintre guvernanţi şi legionari erau extrem de tensionate. În noiembrie 1933, studenţii de la Facultatea de Teologie din Chişinău, împreună cu membrii mişcării „Garda de Fier”, participă la Catedrala din Chişinău la un parastas în memoria legionarilor Stelian Teodorescu şi Constantin Niţă, asasinaţi în acel an la Iaşi şi Constanţa. După încheierea parastasului, liderii legionari au ţinut discursuri în faţa mulţumii adunate. În iulie 1925, însuşi Mitropolitul Gurie împreună cu consilierii săi participă la o tabără de muncă din comuna Buga (jud. Lăpuşna) organizată de legionari. Mitropolitul avea să spună atunci: „Binecuvântez munca legionarilor şi rog pe Atotputernicul să călăuzească toată suflarea românească spre idealul urmărit de voi, legionarii, care aţi apucat pe drumul cel adevărat, drumul naţionalismului constructiv”[10]. Corneliu Zelea Codreanu a fost un aprig susţinător în procesul întentat lui Gurie Grosu. Iată scrisoarea adresată Mitropolitului basarabean de către liderul legionar la data de 13 noiembrie 1936:

„Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Am urmărit de aproape cele ce vi s-au întâmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai târziu, eu şi tot tineretul legionar sunt alături de Înalt Prea Sfinţia Voastră. Loviturile pe care le primiţi de la o lume masonizată, iudaizantă şi cu incomparabil mai mari păcăte decât acelea pe care vi le atribuie, suportaţi-le cu credinţă creştină în învierea adevărului. De la oastea tinerească veţi avea satisfacţii care vă vor răsplăti toate durerile de azi”[11]. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

II. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iunie 29, 2011

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 16-23)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

La 30 noiembrie 1919 se întâlnesc în şedinţă sinodală toţi ierarhii ortodocşi din România, pentru a pune bazele elaborării unei noi Legi privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Procesul va derula foarte greu, cu mari proteste din partea ierarhilor din teritoriile reîntregite, în special din partea basarabenilor (după cum vom vedea pe parcursul lucrării). Tot la sfârşitul anului 1919, din motive neelucidate, P.S. Nicodim se retrage din scaunul Arhiepiscopal al Chişinăului.

Dintr-o afirmaţie de mai târziu a Mitropolitului Gurie Grosu aflăm că Episcopul Nicodim se retrăgea „fără a fi plâns de basarabeni”[1]. Dacă această afirmaţie a lui Gurie ar fi fost obiectivă, rezultă că basarabenii erau nemulţumiţi de modul în care Preasfinţitul Nicodim Munteanu şi-a desfăşurat activitatea pastorală şi administrativă. În acelaşi timp, nu este exclus ca declaraţia de mai sus să fi fost dictată de anumite resentimente ale lui Gurie Grosu la adresa Episcopului Nicodim. Exact în perioada în care acesta preluase scaunul arhiepiscopal, se punea în aplicare reforma agrară. În plan economic, Biserica din Basarabia era grav afectată. Până şi automobilul ce aparţinea Arhiepiscopiei a fost luat de Nicodim Munteanu atunci când a părăsit Chişinăul.

Locul vacant îi revine „în mod provizoriu”, la 31 decembrie 1919, Preasfinţitului Gurie Grosu, Episcop vicar al Mitropoliei Moldovei. Hotărârea este recunoscută prin decretul regal nr. 16 din 2 ianuarie 1920. La puţin timp după aceasta Congresul Eparhial Extraordinar îl alege în ziua de 8/21 (după alte surse 7/20) februarie 1920 pe Episcopul Gurie[2] în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar pe Dionisie Erhan în cea de vicar arhiepiscopal cu titulatura „al Ismailului”. Dorinţa basarabenilor de a-şi alege ierarhii era una firească, din moment ce au fost lipsiţi în totalitate de acest drept pe parcursul perioadei ţariste. Entuziasmul datorat drepturior obţinute în 1917 era mult prea mare şi ataşamentul faţă de acestea mult prea puternic. Basarabenii aveau exemplul Bisericii din Transilvania, unde Nicolae Bălan este ales Mitropolit al Ardealului nu de către Marele Colegiu Electoral, ci de către Congresul Naţional Bisericesc la 14 februarie 1920. Dacă însă în ceea ce priveşte Mitropolitul Nicolae Bălan alegerile s-au bucurat de o aprobare generală, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul lui Gurie Grosu.

Reacţia sinodalilor a fost scandaloasă, întrucât, conform cărţii [act scris emis de o autoritate, în cazul de faţă, eclesială – n.n.] pastorale din 14-16 iunie 1918 a Sinodului B.O.R. către „clerul şi norodul Basarabiei”, alegerea ierarhilor se face de către Marele Colegiu Electoral „atunci când vor face parte din el şi reprezentanţii norodului basarabean”[3]. În acelaşi timp, prerogativele obţinute de biserica basarabeană în 1917 permiteau alegerea ierarhilor de către Congresul Eparhial, doar că acum Arhiepiscopia Chişinăului, nefăcând parte din Biserica Rusă, nu mai putea pretinde să i se respecte statutul. Ea a profitat de pe urma faptului că procesul de unificare bisericească era abia la început de cale, astfel încât îşi permitea să se conducă după vechea legislaţie.

Probleme la capitolul implementării legilor româneşti existau şi în legislaţia civilă, unde se întrebuinţa un sistem legislativ mixt. Teritoriul Basarabiei era împărţit în 3 regiuni: 1) jud. Lăpuşna, Bălţi, Orhei, Tighina, Soroca şi Hotin, unde se aplica dreptul bizantin şi cel rusesc; 2) jud. Cetatea-Albă, unde se aplicau numai legile ruseşti; 3) jud. Ismail şi Cahul, unde din 1925 s-au introdus legile civile româneşti[4].

 Revista „Luminătorul” citează, în numărul său din luna iulie 1920, ziarul „România nouă”, în care acţiunile basarabenilor sunt condamnate drept autonomiste şi ilegale: „Unul dintre prelaţi e Arhiepiscopul Gurie Botoşăneanul, care a fost ridicat la acest rang şi numit vicar al Mitropoliei din Iaşi, ca un semn de dragoste şi încredere frăţească a Vechiului Regat pentru clerul din Basarabia. Acel prelat a primit cinstea ce i s-a făcut şi s-a folosit de ea, dar, trecând Prutul, a devenit autonomist şi s-a instituit Arhiepiscop al Chişinăului. Nefiind recunoscut de Sinod, nefiind ales de Parlament şi nici de Rege, instituirea acelui prelat, ca şi a episcopului de Ismail, n-au valoare legală. E însă regretabil că s-au produs asemenea cazuri, a căror parte rea am dorit să se răsfrângă numai asupra persoanelor, nu şi asupra instituţiei, iar Guvernul e dator să supună cât mai curând Parlamentului nou legea menită să stabilească normele de procedare la chestiunile bisericeşti, pentru România întregită”[5].

 Intenţia basarabenilor de a-şi alege în grabă episcopii eparhioţi poate fi uşor de înţeles, şi anume neîncrederea că în cadrul alegerilor făcute de Marele Colegiu Eparhial vor fi propuse şi alese alte candidaturi decât cele dorite de basarabeni. Încă în iunie 1918 o delegaţie a preoţilor basarabeni în frunte cu Pr. Serghei Bejan şi-a exprimat la Iaşi dorinţa de a forma un sinod local, în care să-şi poată alege singuri episcopii. Replica Mitropolitului Pimen nu a întârziat: „Asta niciodată! D-voastră faceţi parte din Statul Român şi trebuie să vă conformaţi legilor acestui stat. Bune, rele, n-are importanţă! Principalul e să le respectaţi!”.

Situaţia în care se afla Gurie Grosu nu era una simplă, întrucât alegerea sa în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului nu a fost recunoscută de către sinodali, care în continuare îl considerau pe Gurie delegat al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, în timp ce pentru basarabeni Gurie Grosu era arhiepiscopul lor titular. Protestele moldovenilor au fost intense. Congresul de rând al cercului protopopiei Chişinău, desfăşurat în perioada 5/18-10/23 iunie 1920, îşi exprimă indignarea în legătură cu situaţia creată în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului: „Fiindcă timp de un an şi jumătate Biserica Basarabiei nu a avut reprezentanţii săi în Sinodul Bisericii Române şi în Senat şi rămânand fără glas, nu a fost întrebată şi în urma urmelor a fost lipsită mai de toate drepturile dobândite de la neam străin…”[6].

Această atitudine reprezintă expresia nu doar a unei stări de revoltă, ci şi un sentimentalism exagerat al moldovenilor, care, fiind lipsiţi de legătura firească cu „Vechiul Regat” şi presaţi în afirmarea identităţii naţionale, îşi creau o imagine ireală în raport cu autorităţile române. Dezamăgirile îi determină să aibă o nostalgie faţă de imperialismul ţarist. Basarabenii, având modelul ardelenilor, au insistat mult în păstrarea legislaţiei bisericeşti autohtone: „Regretăm şi cu mare jale constatăm că Sf. Sinod al Bisericii Române şi până astăzi n-a recunoscut pe Domnul nostru Arhiepiscop Gurie ca Arhiepiscop titular al Basarabiei şi pe Episcopul Dionisie ca Vicarie titular al acestei eparhii […]. Protestăm contra măsurilor tendenţioase care, pentru ştirbirea drepturilor Bisericii noastre în hotarele ei dintre Nistru şi Prut şi dorim ca până la unificarea Bisericilor din toate provinciile alipite cu Biserica din Regat noi să ne folosim de acele drepturi pe care le-am avut până azi şi de care nimeni din reprezentanţii Bisericii basarabene încă nu s-a lepădat”[7].

Într-un final aceste acte de protest şi-au atins scopul dorit. A fost nevoie însă de implicarea factorului politic. Doar în urma intervenţiei Primului-Ministru, Generalul Averescu, şi a Ministrului de Culte, Octavian Goga, alegerea lui Gurie a primit accepţiunea din partea autorităţilor statale şi ale sinodalilor. Prin decretul Regal nr. 5481, „Arhiereul Gurie Botoşăneanul se întăreşte Arhiepiscop titular, bucurându-se de toate drepturile şi prerogativele legale, până la data învestirii”[8].

Învestirea s-a făcut abia la 29 martie 1921, iar instalarea a avut loc la Chişinău în ziua de 16 mai acelaşi an. Cu acest prilej, Mitropolitul Primat Miron Cristea a subliniat situaţia excepţională în care se afla Biserica basarabeană: „Frăţiei tale i se potrivesc cuvintele lui Moise, «tu ai ajuns uns, fiule, pe urma unei mari biruinţe». Adevărat, dar să nu uiţi că atmosferele sociale înalte sunt încărcate de păcatul încrederii şi al trufiei […]. Mai ales în aceste timpuri de tranziţie, de prefacere şi de generală enervare, se ivesc în mod firesc adeseori vederi contradictorii mai multe decât în împrejurările normale”[9].

Aceasta a marcat începutul tensiunii dintre prelatul basarabean şi autorităţile eclesiale şi de stat de la Bucureşti, ceea ce va duce la presiuni enorme asupra Arhiepiscopiei Chişinăului, soldându-se într-un final cu destituirea lui Gurie Grosu. În rândul basarabenilor, pe parcursul păstoririi Î.P.S. Gurie, a persistat un sentiment de frustare în raport cu autorităţile eclesiale şi laice de la Bucureşti. Acest lucru transpare în declaraţiile Arhiepiscopului Gurie făcute în Senatul României în 1925, înainte de votarea Legii privind organizarea B.O.R. în cele două camere legislative: „S-a făgăduit solemn clerului că dreptul clerului şi al Bisericii se vor păstra cu sfinţenie; şi instituţiile bisericeşti de cultură şi binefacere nu numai nu se vor lua de la Biserică, ci se vor lărgi drepturile şi instituţiile ei se vor înmulţi. Însă autorităţile statului, funcţionarii administrativi, chiar şi cei de la culte, nerecunoscând aceste drepturi ale clerului nostru, judecând lucrurile după situaţia Bisericii, de multe ori le încalcă şi pricinuiesc jigniri, care produceau revolte în sufletele preoţilor şi chiar proteste, care au fost trimise miniştrilor şi Sfântului Sinod. Într-o vreme, Biserica din Basarabia a fost declarată a fi în stare în afară de lege”[10]. Citește restul acestei intrări »


I. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iunie 26, 2011

 fragment din teza de licenţă: „Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 7-16)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Preoţimea basarabeană a jucat un rol important în Unirea de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul presei religioase de la acea vreme. Este cazul să amintim în primul rând numele colaboratorilor revistei „Luminătorul”: Ieromonahul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei Gurie Grosu), preoţii Constantin Parfeniev, Constantin Popovici, corectorul Grigorie Constantinescu. Aceştia, pe lângă lucrarea misionar-pastorală, au profitat de împrejurările politice, pentru a trezi conştiinţa naţională. În cadrul clerului, opiniile legate de Unire nu erau univoce. O bună parte din slujitorii Bisericii pledau (din diverse motive) pentru menţinerea situaţiei existente a Bisericii din Basarabia, şi anume, cea de parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse.

De remarcat că o parte din preoţii implicaţi în procesul de unire a Basarabiei cu România au activat în diverse mişcări politice: Părintele Alexandru Baltaga, membru al Partidului Social Democrat (menşevic), în Sfatul Ţării a făcut parte din Blocul Moldovenesc, fiind deputat din partea Preoţimii Ortodoxe din Basarabia (21.XI.1917-27.XI.1918). A activat în calitate de membru al Partidului Liberal (1919-1925). La 27 martie 1917 el a votat pentru unirea Basarabiei cu Romania. O altă personalitate importantă implicată în viaţa politică devine Ieromonahul Gurie Grosu: el a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc[1]. Acelaşi Gurie Grosu a deţinut funcţia de viceministru al Justiţiei şi al Cultelor în cadrul guvernului Republicii Democrate Moldoveneşti.

Nu putem să nu-l remarcăm pe Preotul Andrei Murafa, unul din liderii mişcării naţionale, care scria pentru ziarul „România nouă” la 14 februarie 1918: „Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin Biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin Biserică se vor naţionaliza. Să începem, deci, serios naţionalizarea Bisericii de sus, pentru ca degrabă să o putem naţionaliza pe de-a-ntregul. Cu Dumnezeu înainte spre un regim bisericesc nou, în ţară nouă”[2].

O parte dintre reprezentanţii clerului, ostili iniţial ideilor de emancipare naţională (sau cel puţin aşa reieşea din cele ce scriau şi declarau), au participat activ la mişcarea pentru unirea Basarabiei cu Ţara. Un exemplu concret stă în persoana poetului Alexei Mateevici, care în 1910 scria că „unirea” Basarabiei cu Rusia a fost un eveniment salutar pentru „limba moldovenească”, fiindcă i-a „salvat” pe moldoveni de excesele latinizanţilor[3].

Acelaşi Alexei Mateevici recita peste 7 ani la Congresul Învăţătorilor, ţinut la Chişinău la 25-28 mai 1917, nemuritoarea sa poezie „Limba Noastră”, afirmând că: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi”[4]. Rămâne controversat motivul pentru care marele poet basarabean „saluta” ocuparea segmentului pruto-nistrean: era acesta un crez personal sau mai curând o constrângere de a aduce tributul de laudă autorităţilor ţariste? Cu toate acestea, preoţimea basarabeană era departe de a fi omogenă din punct de vedere naţional. În rândurile ei, pe lângă români, erau destul de mulţi ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, precum şi reprezentanţii altor etnii.

În primele zile după Revoluţia Rusă din februarie 1917, când se discuta intens problema organizării politice a Basarabiei, Pan Halippa s-a pronunţat împotriva atragerii preoţilor şi a boierilor în mişcarea naţională, calificându-i pe aceştia drept „nişte excremente scârboase” şi „o ruşine a vremii”[5]. Biserica Ortodoxă din Basarabia a devenit pe parcursul perioadei ţariste (1812-1918) un instrument fidel de propagandă a imperialismului rus şi asta pentru motivul că identitatea religioasă a moldovenilor era aceeaşi cu cea a ocupanţilor. Ortodoxia basarabeană nu şi-a însuşit rolul politic, de rezistenţă naţională, pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în Bucovina sau Transilvania. De aceea atitudinile lui Pan Halippa (fost absolvent al seminarului din Chişinău) erau pe deplin justificate, fără însă a fi generalizate asupra întregii mase a clerului.

Onisifor Ghibu pleda pentru atragerea clerului în mişcarea de eliberare naţională, întrucât considera că aceasta nu era a claselor sociale, ci una bazată pe ideea naţională, de aceea din partea preoţimii care sprijinea această cauză era necesară o implicare plenară. În acelaşi timp, Onisifor Ghibu constata cu tristeţe faptul că clerul basarabean a devenit un factor de propagare a politicii ruse: „Preoţimea basarabeană îşi pierduse demult rolul său de conducător al poporului, ea devenise o tagmă, o castă, cu interese proprii şi legată strâns de politica permanentă a ţarilor. Marea majoritate a preoţimii basarabene, dacă nu era complet rusificată, era în tot cazul complet ţarificată”[6].

În perioada 18-24 aprilie 1917 la Chişinău se desfăşoară Congresul Preoţimii Basarabene. La acest congres au participat cu drept de vot deplin şi reprezentanţi ai mirenilor din întreaga eparhie, delegaţi din partea instituţiilor eparhiale, a organizaţiilor obşteşti şi militare. Taberele în rândurile clerului erau divizate. Într-un sfârşit, prin sprijinul masiv din partea Partidului Naţional Moldovenesc, gruparea naţională reuşeşte să-şi impună poziţia. La 25 aprilie, acelaşi an, are loc la Chişinău Congresul Extraordinar al Clerului din Basarabia, care adoptă decizia ca Biserica din Basarabia să fie autonomă, slujbele din biserici să se săvârşească în română, în instituţiile de învăţământ teologic să se introducă limba română, ierarhii bisericii să fie de origine moldoveană.

La organizarea autonomă a Bisericii din Basarabia şi-a dat acordul însuşi Patriarhul rus Tihon. În vara anului 1917, la lucrările Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse participă şi o delegaţie din partea B.O.R. în frunte cu Episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu. Acesta salută transformările din Biserica Rusă, subliniind unitatatea de credinţă dintre cele două biserici. Î.P.S. Arsenie, vicepreşedintele soborului, sublinia importanţa relaţiilor româno-ruse, nu însă fără o doză de „paternalism”: „Biserica rusească îmbrăţişează pe cea românească cu dragoste şi nădăjduieşte că împrejurările grele, prin care trec acum popoarele rus şi român, faptul că poporul românesc a luat parte la marele război european alături de cel rus, trimiterea PS voastre de către Sfântul Sinod, toate acestea vor apropia şi mai mult Biserica rusească şi românească. Biserica rusească regretă că, în timpurile din urmă, relaţiunile nu s-au menţinut tot aşa de strâns ca în trecut”[7].

Odată cu proclamarea independenţei Republicii Democrate Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918 se urmărea în mod expres obţinerea autocefaliei de către Arhiepiscopia Chişinăului. La 18 februarie îşi începe lucrările o comisie pregătitoare pentru convocarea Soborului Ortodox din Republica Moldovenească. Tot în această perioadă Arhiepiscopia a fost ridicată de către Soborul local de la Moscova la rangul de Mitropolie[8].

Problema consta în faptul că cercurile clericale nu aveau persoane competente în manifestarea acestei adeziuni. S-a cerut ajutor în materie de consultaţie din partea unor teologi de la Iaşi. Preoţii Ioan Andronic şi S. Frăţiman pleacă la Iaşi pentru a solicita Mitropolitului Pimen al Moldovei să trimită persoane competente în vederea organizării unui sinod local. În acest sens au sosit la Chişinău teologii C. Nazarie şi I. Ţincoca. Ultima întrunire a comitetului a avut loc la 20 martie 1918[9], cu doar o saptămână înainte de votarea de către Sfatul Ţării a unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România. În această situaţie problema autocefaliei bisericii basarabene se suspendă.

Unirea de la 1918 punea într-un context eclesial nou viaţa basarabenilor. Prin anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către România se impunea o subordonare canonică a Basarabiei faţă de Biserica Ortodoxă Română. Transferul de putere a fost fără incidente, însă evidenţiem faptul că Patriarhia Rusă (de curând reînfiinţată în urma hotărârii Sinodului Bisericii Ruse de la 28 octombrie 1917, Petrograd) nu şi-a dat acordul tacit faţă de acest transfer. Discuţiile pe marginea subiectului dat au început, însă datorită contextului politic în care s-a pomenit Biserica Rusă în urma imenselor presiuni făcute de către bolşevici, arestării şi executării în masă a clericilor, în urma războiului civil (1918-1923), nu a fost posibilă continuarea acestui dialog.

Din punctul de vedere al oficialităţilor B.O.R., chestiunea privind subordonarea canonică a Basarabiei a fost hotărâtă definitiv prin alipirea teritoriului dat la România. La 17 aprilie 1918 Mitropolitul Pimen Georgescu, în calitate de preşedinte al Sf. Sinod, îi trimite Arhiepiscopului de Chişinău, Atanasie Gribanovschi, o telegramă, prin care acesta din urmă este invitat să se alăture Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt a fost contestat de către prelatul chişinăuian, care afirma că „sfintele canoane nicidecum nu pun în atârnare jurisdicţia bisericească de jurisdicţia statului”[10].

 În mesajul de răspuns, Atanasie Gribanovschi afirma: „Fără orice relaţiuni cu Biserica Rusă, nu poate hotărî soarta singură eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care este străină de dânsa. Lucru evident că chestiunea cu privire la situaţia Basarabiei, mai departe, din punct de vedere bisericesc, trebuie să se hotărască numai după o prealabilă discuţiune a acestei chestiuni în acelaşi timp de Biserica Rusă şi de Biserica Română şi în urma unor relaţiuni între ele, în conformitate cu canoanele; totodată trebuie luat în consideraţie şi glasul clerului şi al întreg poporului ortodox care locuieşte în limitele Basarabiei”[11].

Sinodalii români şi Ministerul Cultelor înaintează un proiect prin care: „În Basarabia, în timpul slujbelor, să se pomenească Casa Regală Română şi Mitropolitul Pimen al Moldovei”[12]. Aceasta însemna de facto subordonarea directă a Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei de la Iaşi, lucru respins de către înainte-stătătorul eparhiei basarabene.

La 23 mai 1918 Patriarhul Rusiei Tihon îi trimite o scrisoare Mitropolitului Pimen al Moldovei, prin care afirmă că atât timp cât actul unirii nu e recunoscut în plan internaţional[13], este prematur să fie luată o decizie definitivă referitor la subordonarea Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei Moldovei. Într-un final el propune ca basarabenii singuri să decidă sub a cărei autoritate  eclesială vor să rămână: „Poporul ar trebui să-şi exprime mai bine glasul acesta prin Soborul local sau prin adunarea eparhială, care trebuie să fie convocate anume pentru discutarea situaţiei Bisericii basarabene pentru viitor”[14].

Arhiepiscopul Atanasie pleacă în scurt timp după aceste evenimente la Soborul General Rusesc de la Moscova, de unde nu mai revine. Conducerea Bisericii revine Episcopului de Akerman (Cetatea-Albă), Gavriil Cepur, care însă, alături de Episcopul Vicar de Ismail, Dionisie Sosnovski, refuză să recunoscă subordonarea faţă de Biserica Română, ceea ce îi determină să se retragă din funcţiile ocupate, refugiindu-se în iunie 1918 în Rusia. În acelaşi an Dionisie Sosnovschi este asasinat în staţia Vetka. Biserica ortodoxă din Basarabia revine, după 106 ani, sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei. Acest lucru nu s-a întâmplat însă la modul practic. Citește restul acestei intrări »


O viziune asupra pluralismului religios

Martie 12, 2011

de rusnac mircea

Întro lume postmodernă, dominată de o diversitate etnică, culturală şi politică, se impune fenomenul pluralismului religios. Diversitatea religioasă a caracterizat dintotdeauna omenirea, aceasta fiind o însuşire de bază a modului de manifestare a diversităţii umane. Astfel, pluralismul religios devine un fenomen universal, care exprimă realităţi colective. În mod paradoxal efectele globalizării nuşi impun amprenta asupra uniformizării cultelor, ci mai curând diversificarea lor, răspândirea fără precedent a acestora şi crearea unor socieţăţi multireligioase în care dialogul între culte devine absolut necesar pentru cunoaşterea reciprocă, depăşirea conflictelor şi stabilirea unor legături în vederea consolidării societăţii. În statele unde Biserica are o autoritate puternică în societate (precum în România, unde încrederea întrun reprezentat al bisericii este de 86%[1]) cultele religioase devin un factor de formare a unei largi opinii sociale. Apartenenţa la un anumit cult adesea se identifică cu apartenenţa etnică. Astfel, lipsa unui dialog viabil între culte are drept consecinţă nu atât un conflict interreligios, ci mai curând unul etnic. În cazul spaţiului european şi cel asiatic lucrurile se prezintă sub o altă natură. Până în prezent există voci care consideră războiul din Kosovo (1996-1999) drept unul religios. Nu subscriu la această ipoteză, dar trebuie să recunoaştem că factorul religios a accentuat identitatea naţională a albanezilor kosovari. Un alt exemplu îl avem în avem în evenimentele din Irak, unde după invazia trupelor NATO în 2003 sa atestat un proces de presiuni sociale asupra minorităţilor creştine. Islamiştii radicali şi diversele bande au dat de înţeles lumii întregi că nu tolerează prezenţa creştinilor în ţara lor. Asasinatele şi masacrele au redus drastic numărul creştinilor de la 1 milion la 200 000.  Acest lucru se datorează faptului că creştinii sunt identificaţi cu cultura americană şi europeană. Masacrarea lor devine un act de răzbunare şi în acelaşi timp de protest faţă de invazia trupelor NATO în Irak. Exodul creştinilor se va încheia curând şi atunci creştinismul va rămâne doar un fragment din istoria irakiană[2]. Resentimentele faţă de alte valori culturale, prejudecăţile, lipsa unor informaţii referitor la doctrina şi evoluţia cultelor religioase, dar şi etichetarea unor religii cu anumite grupări sau interese politice creează o stare de tensiune între diversele culte ale lumii. Biserica, în special cea dominantă întrun anumit stat a devenit pe parcursul timpului instrument de propagare a unor interese politice. Să ne gândim doar la Biserica Ortodoxă Rusă care a fost un factor de rusificare în perioada ţaristă şi de susţinere a politicii promovate de curtea imperială. Rezistenţa în faţa acestei politici a fost atât de puternică, încât în sec. XIX o mare parte de ceceni se convertesc la islam, doar pentru a-şi păstra identitatea naţională. Tendinţa spre exclusivism este uşor de înţeles, ea avânduşi sursa în dorinţa de a păstra intactă învăţătura şi forma cultului, fără o influenţă din afară. Adesea această dorinţă este extinsă întrun final spre un fundamentalism religios, chiar în rândul creştinilor ortodocşi, încât se întrerupe orice contact cu eterodocşii. Conform ultimelor statistici numărul creştinilor ortodocşi în lume este în jur de 3%. Exclusivismul în aceste condiţii devine absurd. Ignorarea unor realităţi care aparţin timpului nostru dă dovadă nu atât de conservatorism, ci mai curând de infantilitate spirituală şi ipocrizie în materie de stabilire a unui dialog absolut necesar în lumea postmodernă.

Pluralismul religios este un fenomen universal, atât în spaţiu cât şi în timp. Configuraţia religiosă pe parcursul timpului a suferit majore transfigurări, au dispărut numeroase culte (să ne aducem aminte doar de religiile mitologice ale grecoromanilor, vechilor egipteni, getodacilor, etc). Nu este exclus ca în viitor harta confesională a lumii va suporta modificări majore, direcţia însă rămâne un mister.

O problemă delicată în modul de raportare a diverselor confesiuni reprezintă „ideea de sacru”. Toate religiile nu se limitează doar la această idee, ci percep descoperirea sacrului ca pe un factor activ, operant. Pentru cel ce nu vede în religie decât o manifestare naturale a activităţii umane, toate religiile sunt instructive, fără nici un fel de excepţie, căci toate îl exprimă pe om întrun mod specific[3]. Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi. Unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte.[4] „Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea 3, 5). Fenomenul religios este ieşit din comunul cotidian, depăşeşte limita realităţii perceptibile, însă există în convieţuire inseparabilă cu imanentul uman, crează deplinătatea condiţiei umane date[5]. Dar acest lucru nu delimitează o traiectorie foarte clară între spaţiul sacru şi cel profan, cu atât mai mult când acest lucru se referă la culte. Eliade afirmă că „existenţa profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.[6]Citește restul acestei intrări »


Incertitudinea Victoriei

Decembrie 17, 2010

(de rusnac mircea)

 

Pietrele îngheţate în sângele cald al martiriului bizar

Dezagreghează entuziasmul înlăcrimat al idealurilor libertăţii recâştigate

Războiul straniu presat de conexiunile stupide ale intereselor obscure

Inundă masele în incertitudinea acţiunilor manifestate

Sentimentul nobil de îmbrăţişare a dragostei liberei cugetări

e masacrat de duplicitatea afacerilor murdare…

resemnarea istoriei e contrazisă de invincibilitatea dragostei pentru adevăr. Citește restul acestei intrări »


Reîntoarcerea (by rusnac mircea)

Septembrie 27, 2010

Planurile cincinale de epurare a traiectoriei firescului imprevizibil

Derutează conștiința inflamată de pseudo-realitățile iluzorii

Rațiunea împietrită în proiecții banale își resuscitează rezervorul de energie

Dragostea pentru absurd devine factorul stimulator al energizării sentimentalismului rațional Citește restul acestei intrări »


Libertate şi responsabilitatea morală (de rusnac mircea)

Iulie 5, 2010

Libertatea reprezintă mărul discordiei asupra căruia niciodată nu s-a găsit o definiţie largă, unanim acceptată de teologi, sociologi, jurişti şi politicieni. Aceasta datorându-se tendinţelor de a construi o libertate după măsura proiecţiei noastre, care diferă de la un individ la altul. Conform Dex-ului, libertatea reprezintă „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății”[1]. Această definiţie pune un şir de întrebări asupra cărora se nasc dispute majore şi anume: în ce măsură acţionează fiinţa umană după propria voinţă; unde intervine limisul între libertate şi detenţiune, care e punctul forte pe care îl poate atinge fiinţa umană în libertate?

Dacă analizăm lucrurile prin prisma creştinismului ajungem la concluzia că umanitatea nu este în stare să atingă libertatea în mod deplin (principiu pe care îl posedă doar Dumnezeu ca fiinţă atotputernică), însă omul fiind după chipul şi asemănarea Lui tinde, ca o proprietate ontologică, spre obţinerea aceastei asemănări prin dobândirea libertăţii, a dragostei etc. Totuşi, atât timp cât omenirea e incapabilă de a deţine deplin libertatea, mai este ea liberă ? Trebuie să ai suficient curaj pentru a da un răspuns categoric în acest sens. Problema intervine în fixarea cu exactitate a graniţelor libertăţii. Din moment ce avem puterea de a acţiona deja avem puterea libertăţii, dar prin faptul că nu putem acţiona deplin după măsura dorinţelor noastre, această libertate menţionată mai sus poartă un caracter rudimentar. E o problemă tulburătoare cea a sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omeneşti[2]. Dar chiar şi în acţiunile noastre, libertatea poartă un caracter deficitar din moment ce depindem de atâţea factori de ordin social, psihologic, etc. Dumnezeu este cel care se autodetermină, nedepinzând de nici o cauză, în timp ce noi depindem direct sau indirect de o mulțime de factori. Pentru a prezenta un exemplu concret voi înfăţişa doar câteva exemple ale cauzelor care determină persoanele spre sinucidere (ce prezintă un act liber al voinţei, în aparenţă):

–          influenţele din mediul social al unui copil pot crea „vulnerabilitate la comportament sinucigaş”. În 91% din cazurile tipice de sinucidere şi tentativă de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate ori instabile, ori haotice[3].

–          întâlnim sinuciderea îndeosebi pe linie familială. În timp ce factorii psihologici sunt semnificativi, studiile recente au confirmat „dincolo de orice îndoială, că există factori genetici în sinucidere” care pot sta în spatele istorie familiei despre comportamentul autodistrugător[4].

–          între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor şi este un fapt bine cunoscut că bolile precum cea a lui Parkinson şi tulburările neurologice similare, care afectează ganglionii de bază, sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină şi depresia rezultantă este adesea marcată de starea de spirit atât de oscilantă încât pacientul cedează în faţa a ceea ce înseamnă „stimulent” sau „impuls” sinucigaş.[5] Citește restul acestei intrări »