Ce ar fi dacă am numi Aeroportul din Chișinău „Șt. Neaga” sau „D. Gherşfeld” ?

Trebuie să recunosc că nu am mai scris de mult.

Ne aflăm în preajma unui eveniment istoric la Chișinău, din păcate, aproape necunoscut publicului larg: Festivalul de muzică clasică basarabeană „ARC muzical-istoric”, ediția a II-a (Sala cu Orgă, 15 și 18 februarie 2018). Vor participa, pe bază de voluntariat, muzicieni de talie internațională precum Ami Flammer, Hélène Dautry, Ionel Streba, Elise Bachour, Rita Namorado, sub bagheta dirijorului Nicolas Krüger și cu participarea pianistei și inițiatoarei proiectului – soția mea, Ecaterina Baranov. Festivalul pune în lumină tradiția muzicală basarabeană, aducând doina, hora și oleandra în forme simfonice academice.

Prima ediție a avut loc în toamna anului 2016 și s-a bucurat de prezența maestrului Arcadi Luxemburg, venit special din SUA, la o vârstă înaintată. Câteva luni mai târziu s-a stins din viață – în tăcere. Nimeni nu a scris nimic despre moartea lui, deși ar fi meritat ca cel puțin o instituție muzicală din țară să-i poarte numele.

Compozitorii noștri sunt dați uitării – nu doar că muzica lor nu mai este interpretată, dar multe dintre lucrări s-au pierdut, deși nu au mai mult de un secol vechime.

Nu poți fi judecat că știi prost cultura altor state, dar dacă nu-ți cunoști bine istoria și patrimoniul țării tale, nu ai nici o justificare. Ce ar fi dacă am numi Aeroportul Internațional din Chișinău „Ștefan Neaga” sau „David Gherşfeld”, precum ungurii au denumit aeroportul din Budapesta „Ferenc Liszt’’? Sau poate nu mai avem dreptul, pentru că nu ne mai aparține aeroportul?

Moldova e o pepinieră de talente de orice gen. (Până şi la furtul miliardului ne-a dus capul.) Din păcate, mulți dintre concetățenii noștri care își duc traiul aici privesc viața cu indiferență sau exclusiv prin prisma unei lupte zilnice pentru supraviețuire. Pentru mulți, obiectivul vieții a devenit simpla existență fizică. Iar această stare de fapt se reflectă în aproape tot ce ne înconjoară — în arhitectura ternă și lipsită de identitate, de la un capăt la altul al țării, în bisericile (indiferent de confesiune) construite fără gust, în muzica fără muzicalitate, și în munca făcută în silă, doar ca să fie făcută.

Rugăciunea Tatăl Nostru expusă de G.W.F Hegel

[1]„Atunci când vă rugați, vedeți să nu se petreacă câtuși de puțin în maniera ipocriților, care în biserici stau în genunchi, iar pe stradă își împreună mâinile, ori își supără vecinul cu cântecele lor; și aceasta pentru a fi văzuți de oameni; evident, ruga lor este cu totul nerodnică. Ruga voastră însă, fie ea sub cerul liber sau în camera voastră, să fie o înălțare a cugetului [Gemüt] vostru deasupra scopurilor mărunte, pe care și le propun adesea oamenii, precum și deasupra poftelor ce îi mână încolo și încoace; ea trebuie să se împlinească prin gândul la Cel Sfânt, gând care să vă amintească de legea gravată în inima voastră și să vă umple de considerație pentru ea, cea care rămâne inviolabilă în fața oricărei vrăji a poftelor. Nu puneți esența rugăciunii într-un mare număr de cuvinte, asemenea celor superstițioși, care își închipuie că dobândesc astfel favoarea lui Dumnezeu sau că ar putea avea vreo putere asupra Lui și a planului înțelepciunii Sale eterne. Să nu vă asemănați lor în aceasta! Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință chiar mai înainte ca să cereți voi de la El: astfel, nevoi ale naturii, dorințe pornite din pofte, nu pot să constituie un obiect al rugăciunii voastre; căci cum ați putea ști voi dacă satisfacerea acestora este scop al planului moral al Prea-Sfântului? Spiritul rugăciunii voastre să fie astfel încât, însuflețiți de gândul vostru către Divinitate, el să vă facă să luați în fața acesteia hotărârea fermă de a vă consacra întreaga comportare în viață numai virtuții.

Acest spirit al rugăciunii s-ar putea exprima cumva în cuvinte astfel: Părinte al oamenilor, Cel căruia toate cerurile îi sunt supuse, Tu, Cel Unic, fii imaginea [idealul] ce plutește în fața ochilor noștri și de care noi să ne dăm silința să ne apropiem; fie ca într-o zi să vină împărăția Ta, în care toate ființele raționale să facă din lege singura regulă a acțiunilor lor. Acestei idei îi vor fi subordonate, puțin câte puțin, toate înclinațiile, chiar și strigătele naturii! Având sentimentul imperfecțiunii noastre, în raport cu sfânta Ta voință, cum am putea noi oare să ne arogăm rolul de judecători severi sau chiar vindicativi ai fraților noștri? Mai bine să lucrăm doar asupra noastră înșine astfel încât să ne facem inima mai bună, să înnobilăm mobilurile acțiunilor noastre și să purificăm din ce în ce mai mult sentimentele noastre de orice rău, pentru a deveni mai asemănători Ție, a cărui sfințenie și mântuire sunt infinite.”

[1] Fragment din cartea Viața lui Iisus de G.W.F Hegel, Ed. Paideia, 1994, pag. 34-36.

Biserica şi Bisericile (Mitropolitul Ilarion Alfeyev)[1]

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan vorbeşte despre o singură Biserică, o Biserică una. Or, în lume, există o mulţime de confesiuni creştine care se numesc Biserici. De cele mai multe ori, aceste confesiuni nu au nici o legătură între ele, iar uneori, chiar se duşmănesc unele pe altele. Este astfel distrusă unitatea Bisericii ? Iar Biserica, care era odinioară doar una, nu s-a fărâmiţat ea în diverse denumiri care au făcut-o să-şi piardă unitatea ?

Înainte de toate, trebuie să spunem că în lumina ecleziologiei ortodoxe, Biserica este, prin natura sa, de nedespărţit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Rupturile şi schismele, care au fost consecinţe ale ereziilor, nu înseamnă că Biserica a fost fragmentată, ci că ereticii s-au despărţit de organismul unic al Bisericii, pierzând astfel orice legătură cu ea. Cum am văzut asta mai sus, o erezie se caracterizează prin faptul că se opune în mod conştient învăţăturii comun acceptate a Bisericii.

Teoria numită a „ramurilor”, potrivit căreia toate denumirile creştine existente reprezintă ramuri ale unui singur arbore, este străină de Ortodoxie. Unitatea Bisericii este condiţionată de unitatea Euharistică; nu poate exista în absenţa comuniunii euharistice. „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, uneşte-ne unii cu alţii, întru împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”, se roagă preotul în timpul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Calitatea de membru al Bisericii se exprimă nu numai prin unitatea de credinţă din plan dogmatic, ci şi în unitatea Euharistiei. Este ceea ce precizează arhiepiscopul Ilarion Troiţki:

„Calitatea de membru al Bisericii este condiţionată de unirea cu ea. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă Biserica nu este o şcoală filozofică. Ea este omenirea cea nouă, organismul cel binecuvântat şi nou al iubirii. Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea trunchiului şi a ramurilor lui. Doi copaci separaţi, despărţiţi unul de altul (…) nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt. Duhul Sfânt este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup […]. Sufletul nu însufleţeşte mădularul tăiat al unui trup, după cum seva dătătoare de viaţă nu se scurge în ramurile tăiate (…). Ramura tăiată se usucă.”[2]

Grupurile de creştini care au ales o erezie contrară mărturisirii credinţei comune a Bisericii reprezintă astfel de ramuri tăiate.

Să însemne aceasta în mod obligatoriu că ortodocşii ar trebui să considere toate confesiunile creştine neortodoxe ca fiind eretice sau ramuri tăiate din trunchi? Pentru unii teologi, chiar aşa stau lucrurile. Exclusivismul lor este împărtăşit de câteva Biserici care, fiind despărţite de Bisericile Ortodoxe canonice, se consideră singurele moştenitoare autentice ale Ortodoxie. Pentru numeroşi teologi care aparţin acestor grupări, toate confesiunile occidentale, care s-au despărţit de Biserică, sunt lipsite de mântuire. Unii dintre ei merg încă şi mai departe, declarând că nu numai confesiunile neortodoxe, dar şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale s-au rupt de unitatea Trupului:

„Hristos nu a creat această proliferare şi varietate de Biserici care există astăzi în lume […] Hristos a întemeiat o singură Biserică, Biserica Ortodoxă […]. Toţi cei care pretind că alcătuiesc «Biserica Ortodoxă» sunt departe de a reprezenta în mod real Biserica ortodoxă şi nu sunt altceva decât o imitaţie iscusită, o poleială făcută să inducă în eroare oameni creduli sau prea încrezători, incapabili să discearnă maşinaţii perverse […]. Nu asistăm noi oare în prezent la o apostazie a lui Hristos, din ce în ce mai mare ? Şi aceasta  se întâmplă nu numai printre heterodocşi, ci şi în interiorul Ortodoxiei însăşi, redusă la o simplă impostură.”[3]

Acest tip de ecleziologie i-a făcut pe cei care o împărtăşesc să provoace o schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Ei au pierdut comuniunea cu Bisericile-mamă şi au dat naştere la noi grupuri ecleziastice care-şi au propria ierarhie. Pasajul citat dovedeşte o psihologie aproape sectară caracteriză de ura împotriva celorlalte Biserici creştine, întreţinută de sentimentul unei dreptăţi exclusive şi al infailibilităţii sale. Nu este surprinzător că acelaşi autor afirmă, în continuare: „Să ne acuze de tot ce vor dori, chiar de sectarism şi de schismă, nu ne deranjează cu nimic […]. Toate aceste pseudo-Biserici şi unitatea ecumenică sunt o amăgire inventată de oameni care L-au apostaziat pe Hristos şi care nu sunt, în ochii noştri, decât nişte oameni de nimic”.

Puncte de vedere extremiste pot fi întâlnite şi la unii teologi din cadrul Bisericilor Ortodoxe locale, chiar dacă poziţia oficială a acestor Biserici este, în general, mult mai deschisă faţă de celelalte confesiuni creştine. La ora actuală, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale participă, în diverse moduri, la mişcarea pentru unitatea creştină (mişcarea ecumenică) şi întreţin legături cu creştinii de alte confesiuni, mai ales cu cele care au o ecleziologie identică sau apropiată de cea ortodoxă, precum Biserica Catolică şi Bisericile Orientale (precalcedoniene). Mari teologi ortodocşi ai acestui veac (precum părinţii Serghei Bulgakov, G. Florovsky, Alexandre Schmemann, John Meyendorff, Mitropolitul Antonie de Suroj, Episcopul Kallistos de Diokleia şi mulţi alţii) au fost capabili să demareze participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică pornind de la o poziţie teologică fermă.  Nu menţionăm decât un simplu citat al Mitropolitului Antonie care, respingând părerea potrivit căreia în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista nici har divin, nici Taine, nici preoţie, scrie următoarele:

„Cred că istoria Bisericii şi teologia ei sunt incompatibile cu această concluzie simplistă şi comodă, căci ea înlătură toate ezitările, toate problemele cărora trebuie să li se aducă o rezolvare demnă de Dumnezeu […]. Ce trebuie să facem cu cei care au împărtăşit o credinţă greşită sau au acceptat o falsă teologie, dar care au trăit şi au murit pentru Hristos ? Şi ce să mai spunem despre mărturisitorii Domnului, mucenici, acei catolici, protestanţi sau de altă confesiune care au trăit doar pentru a transmite credinţa lor în Mântuitorul şi celor care o ignorau, care au dus o viaţă plină de fapte duhovniceşti şi au primit mucenicia ? Nu vor fi ei recunoscuţi decât de Hristos în veşnicie şi respinşi de urmaşii Lui pe pământ ?”[4]

Rugăciunea înainte de Sfânta Împărtășire a Mitropolitului Antonie de Suroj

Doamne, mă înfățișez acum înaintea Ta, cu toată nedreptatea mea și îmbrăcat în harul Tău; Doamne, ca pe fiul rătăcit, ca pe oaia pierdută, caută-mă, iartă-mă și mă tămăduiește. Doamne, greșesc în tot ceasul în fața Ta. Nu am în mine bucuria întâlnirii tale; nu am strădanie în căutarea Ta. Doamne, cât de ușor îmi este în deșertăciunea vieții, în gândurile ușuratice. Doamne, cât de greu îmi este în tăcere și închinare, în rugăciune și singurătate să stau în fața Ta. Doamne, iartă-mă. Dacă Te-aș fi iubit, Te-aș căuta mereu, Te-aș râvni ziua și noaptea, m-aș bucura de orice clipă de singurătate pentru a fi cu Tine, dar nu este așa, Doamne.

Tu mi-ai dat viață, m-ai chemat să fiu prietenul Tău, ai venit pe pământ, devenind unul dintre noi, om, înrudit după trup cu noi; ai murit pe cruce, întâlnind în mâhnire moartea în grădina Ghetsimani; Doamne, și drept răspuns la toate acestea, nu pot să-Ți aduc mulțumirea ce m-ar sili să-mi schimb viața, să trăiesc cu Tine, pentru Tine, pentru lucrarea dragostei Tale. Dumnezeule, dacă Te-aș fi iubit, Te-aș fi căutat și Ți-aș fi slujit. Și iartă minciuna cuvintelor mele, când vorbesc despre viața mea. Doamne, înalță-mă ! Trupul meu este străpuns de harul împărtășirii Tale; toată viața mea este unită prin botez cu Tine; pe Duhul Tău Cel Sfânt mi L-ai trimis, cu darul mirungerii pecetluindu-mă. Doamne, ai spus Apostolilor Tăi că nimic nu ne poate rupe de la dragostea Ta. Dă-mi, Doamne, să mă trezesc din moartea păcatelor mele, din somn și stricăciune. Doamne, izbăvește-mă de uitare, de micimea sufletului, de nemulțumire, de nesimțire împietrită.

Doamne, păcătuiesc în fața Ta în fiecare ceas și prin purtarea mea față de aproapele meu. Oare nu Tu, Doamne, ai spus: „Ce veți face unuia dintre aceștia mici, Mie îmi veți face”. Doamne, Tu crezi în noi – nu pot să cred în aproapele meu; văd doar ce e afară, ce e la vedere. Știu, Doamne, că tu crezi lor, și rămân străin credinței Tale, nădejdii Tale nezdruncinate pentru noi; sunt străin și de dragoste. Doamne, iartă-mă. Cât de puțin iubesc, cât de puțini sunt acei pentru care inima mea e deschisă și cât este ea de zgârcită, cât de mult cer celor ce mă iubesc și cât de puțin dau: de la mine – nimic; iar pe mine – deloc.

Doamne, ne-ai pus pe fiecare să aducem cuvânt de mângâiere, cuvânt de întărire, cuvânt de bucurie, cuvânt de dreptate, cuvânt de credință și cuvânt de nădejde, și cuvântul dragostei Tale; și nu avem noi cuvintele acestea, nu am eu cuvintele acestea. Iar unde avem cuvinte, acolo nu este faptă; ele sunt goale, Doamne, ca arama sunătoare. Doamne, față de aproapele meu păcătuiesc neîncetat: cu minciuna, cu fățărnicia, cu răceala, cu uitarea, cu nedragostea. Păcătuiesc și material, păcătuiesc și sufletește, cu toate, Doamne. Și pe Tine, Doamne, Te lipsesc de aceea pentru care viața Ți-ai dat-o: pe păcătosul ce piere, pe oaia pierdută nu o caut, iar când ea vine la mine, o oropsesc, o judec și o osândesc.

Doamne, îmi ceri și mie, și de la fiecare aștepți să ne purtăm cu trupul nostru, mintea, inima și voința, cu toată firea noastră cu cucernicie, căci Tu ne-ai făcut, pentru că Tu ne-ai răscumpărat, căci trupul nostru se atinge de sfințenie în apele Botezului, în Pâinea și Vinul Împărtășaniei și în Trupul și Sângele Tău. Dumnezeule, am greșit împotriva trupului meu și prin neatenție și aprindere. Am păcătuit împotriva minții mele prin întunecare, împătimire, împrăștiere. Prin strâmbătate am greșit împotriva inimii mele, fără a o curăța; Doamne, n-am să văd slava Ta prin întunecimea mea; nu va răspunde ea cuvântului Tău, nu se va cutremura de apropierea Ta; Dumnezeule, nu va învia când Te atingi de inima mea – este moartă, împietrită, înghețată. Doamne, omor omul din mine, pe care l-ai făurit pentru viața cea veșnică; iartă-mă și mă miluiește.

Și noi, Biserica lui Hristos, obștea adunată în numele Tău, Doamne, aici – oare nu suntem noi păcătoși în fața Ta ? Oare oamenii pot auzi adevărul, pot vedea dreptatea, pot întâlni dragostea și compătimirea și mila și blândețea și înfrânarea și îndelunga-răbdare și credința în mijlocul nostru ? Dumnezeule, pe Tine Te judecăm după noi, iartă-ne, Doamne. Din pricina noastră este batjocorit numele Tău. Iartă-ne, Doamne. Iartă Biserica Ta, care a uitat cuvântul vieții și a încetat să mai trăiască. Doamne, suflă cu Duhul Tău Cel Sfânt, cutremură adâncurile noastre, înnoiește-ne pe noi, Doamne, cu putere Ta; dacă e nevoie – cu frica Ta; dacă se poate – cu dragostea Ta.

Doamne, asemenea Apostolilor Iacov și Ioan ne spui: „Sunteți oare gata să beți Paharul Meu și să vă botezați cu Botezul cu care M-am botezat Eu?” Dă-ne, Doamne, să răspundem ca și aceștia: „Suntem gata, Doamne, să ne împărtășim cu Crucea Ta, să bem Paharul Tău, să ne cufundăm în groaza prin care ai trecut Tu, spre mântuirea sufletului nostru și mântuirea aproapelui.” Doamne, primește-ne pe cei ce ne pocăim, mântuiește-ne pe noi.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, înalță atotputernica, sfânta Ta rugăciune către Fiul Tău și Dumnezeul nostru, ca să mântuiască prin Tine sufletele noastre. Stăpână, Tu ai crezut lui Dumnezeu și prin Tine s-au împlinit toate cele făgăduite de El; roagă-L pe Hristos să ne înnoiască în măsura noastră. Fie Voia Lui în noi, ca fără minciună, din adâncurile vieții și ale sufletului, să putem rosti rugăciunea Lui, să ne rugăm către Tatăl nostru cu adevărat, fiind cu adevărat fiii și fiicele Sale. Amin.

Despre participarea credincioşilor la Sfânta Euharistie (document oficial aprobat de B.O.Ru)

Documentul a fost aprobat la Adunarea Arhierească a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc pe 2-3 februarie 2015 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

***Euharistia este Taina principală a Bisericii, stabilită de Domnul Iisus Hristos în ajunul patimilor Sale mântuitoare, morţii pe cruce şi învierii Sale. Participarea la Sfânta Euharistie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt o poruncă a Mântuitorului, dată prin ucenicii Săi tuturor creştinilor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 26-28). Biserica însăşi este Trupul lui Hristos, astfel că Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos reprezintă în mod văzut natura mistică a Bisericii, formând comunitatea bisericească.

Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox este lipsită de sens fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, credincioşii se sfinţesc prin puterea Duhului Sfânt şi se unesc cu Mântuitorul Hristos şi unii cu alţii, formând astfel un singur Trup al lui Hristos.

Taina Euharistiei necesită o pregătire deosebită. În Biserică însuşi timpul – fie acesta timpul vieţii omeneşti sau istoria întregii omeniri – reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos, iar întregul ritm al vieţii liturgice reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşire.

 

Бессарабия XIX – XX ст.: мультикультурный субъект европейской истории или ее геополитический объект?

( Виталий Cтетскевич, доктор наук, профессор)[1]

    Исторически и географически сложилось так, что территория, именуемая Бессарабия лежит на переплетении путей из Азии в Европу и с севера на юг; она расположена в западной зоне тысячекилометрового степного пространства по которому мигрировали кочевники. Все это перманентно оказывало влияние на ситуацию в этом крае. Более того: большую роль тут всегда играли близость к Черному морю и особенно такие стратегически важные водные артерии, как Дунай и Днестр. Владение этой землей всегда давало ее господарю геополитические преимущества и открывало возможности контролировать судо ходство по этим рекам и выход к морю. Иными словами это стратегический узел и перекресток трансевропейских и евроазиатских путей сообщения. Отсюда перманентный многовековой интерес к этому краю и постоянная борьба за контроль над ним. В конечном итоге именно здесь исторически возникла и существует до сегодняшнего дня одна из точек евразийского соприкосновения и узел противостояния ибо именно в Бессарабии и, особенно в ее южной Буджакской зоне, образовалось историческое пограничье, которое сыграло роль своеобразного пункта зоны противоречий и ≪плавильного котла культур≫.

     Его (пограничья) составляющими элементами стали: а) с восточной стороны: вначале кочевые племена (последними среди них были ногайцы) а позже славянские народы; все они были носителями своей самобытной этнокультуры, способа жизни, но и устремлений к постоянному расширению жизненного пространства; при этом речь идет не только о кочевых народах, но и об оседлых; известно, что уже во времена княжой Руси (Киевской Руси) ее влияние простиралось до Буковины и берегов Дуная; а Галицко-Волынское княжество распространило свое влияние вплоть до современного Галаца….

Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea*

(partea a II-a) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI

Pentru a putea stabili dacă populaţia autohtonă a fost implicată în procesele ce se desfăşurau în interiorul acestor comunităţi sau au fost atrase de către doctrina religioasă a acestora ne vom permite să cităm şi să analizăm o serie de documente. Pentru staroveri, de exemplu, o informaţie documentară din octombrie 1818 menţionează plângerea împotriva lui Maxim Morozov înaintată de către soţia sa Evdochia. Dicasteria Duhovnicească Eparhială din Chişinău a trebuit să judece acuzaţia Evdochiei cum că, printr‑un şiretlic, a fost păcălită să se cunune în ritul lipovenesc, iar acum prin bătăi soţul o obliga să frecventeze lăcaşul de cult lipovenesc din Chişinău. Drept răspuns, Maxim Morozov a arătat că este într‑adevăr starover, că are 37 de ani şi că s-a născut în afara hotarelor Imperiului Rus, în localitatea

Dunaevţa, fiind fiul lui Maxim şi Maria Morozova din acel sat, ce acum sunt morţi şi care de asemenea erau lipoveni. A fost botezat şi uns cu mir de către preotul lipovean Vasilie, numele de familie a acestuia nu-l mai reţine, fiindu-i naş de botez Ermolai Dineevici, locuitor al aceleiaşi localităţi, tot lipovean. În 1814 a părăsit împreună cu alţi locuitori satul şi trecând în Imperiul Rus s-a stabilit în oraşul Chişinău, primind supuşenia rusă, despre care pot confirma locuitorii oraşului Ismail: lipovenii Ivan Sopleacov, Savelii Covalev şi Grigorii Smirnov. Aici s-a căsătorit cu Evdochia, despre care nu ştia că este ortodoxă, deoarece o vedea destul de des la serviciile religioase ale lipovenilor, şi atunci când i-a propus să se căsătorească, respectiva nu s-a opus, ascunzând apartenenţa sa confesională. Neînţelegerile din familie au apărut, însă, din cauză că soţia sa l-a părăsit de trei ori fugind cu bărbaţi necăsătoriţi, ba mai mult chiar a încercat să-l otrăvească. Ca martor al faptului că Evdochia s-a căsătorit benevol cu el, Maxim Morozov îi aduce pe toţi reprezentanţii obştii malorosieneşti şi velicorosieneşti din Chişinău, iar pentru celelalte fapte mărturisite pe locuitorul de credinţă ortodoxă Macarii Vasiliev şi din partea staroverilor pe rudele soţiei sale: Nichita Orlov, Mefodii Tocarev, Ivan Semenov, Mihei Tcacev şi Filact Şarovarov[1].

      Într‑un alt caz, la 31 august 1848 arhiepiscopul Ghedeon al Poldavei informa instanţele superioare despre activitatea starostelui M. Beleaev, care era acuzat de faptul că efectuează tainele religioase pentru lipovenii din Ismail şi pentru cei veniţi din alte locuri, încercând în acelaşi timp să convertească o serie de locuitori, cum ar fi orăşeanul Rucovişnicov. Acesta din urmă a locuit un timp în Cremenciuc. Angajandu-se în 1833 la negustorii din această localitate. Din 1841 a trecut în serviciul negustorului Andrei Lapin, pe care, peste un an, l-a anunţat despre dorinţa sa de a pleca şi de a se căsători. A. Lapin i-a propus să se căsătorească cu ruda sa Evdochia iar Rucovişnicov a căzut de acord. Mergând la Ismail, ei au fost cununaţi de către preotul lipovean Iacov Rogozinschii, pentru care preotul şi starostele M. Beleaev au fost arestaţi[2].

     Cel mai elocvent, ne vorbesc despre originea etnică a molocanilor şi despre căile de pătrundere în Basarabia a acestora protocoalele şedinţelor Guvernului oblastiei Basarabiei. De exemplu, în şedinţa din 5 august 1826, s-a discutat, în baza raportului poliţiei din 3 august acelaşi an, cu nr. 745, chestiunea fugarilor găsiţi la Iaşi, locuitori ai oraşului Chişinău, molocani sau duhoborţi (în original: молоканы они же духоборцы ‑ n.n.). În raport, se preciza că:

Vasilii Golubov, cu vârsta de 29 de ani, s-a născut în oraşul Moscova, fiind fiul lui Dimitrie şi al Nataliei, locuitori ai acelui oraş, care deja au murit şi care erau molocani. A plecat de acolo, în timpul devastării Moscovei de către francezi, cu tatăl său şi cu fratele mai mic, Leon. În baza adeverinţei avută de tatăl său, au venit direct în oraşul Ackerman, unde au trăit nu mai mult de un an. După aceea, tatăl său s‑a întors înapoi la Moscova, iar el s‑a stabilit în oraşul Chişinău cu fratele său. Înregistrat aici de către Duma orăşenească ca locuitor al oraşului, a plătit dările de stat până la momentul de

faţă. De mic copil a fost în credinţa molocanilor, credinţă pe care o împărtăşeşte conform obiceiului: la biserică nu vine, posturile nu le respectă conform obiceiului ortodox, nu se închină la icoane, nu îşi face cruce, nu doreşte să se alăture credinţei creştin ortodoxe. Are ca proprietate doar un cal cu căruţă şi îmbrăcămintea trebuincioasă[3]. Soţia acestuia, Vasilisa Golubeva, în vârsta de 24 de ani, s-a născut în oraşul Ackerman, avandu-i ca părinţi pe Zaharii şi Caterina, care şi ei erau decedaţi. Din cate a auzit ea, ei au venit din oraşul Moscova, fiind conscrişi ca locuitori ai oraşului. S-a căsătorit acum opt ani în urmă şi respectă toate obiceiurile ca si soţul ei. Când s-a căsătorit, a fost cununată cu actualul soţ de către locuitorul oraşului Bender, Zaharev, despre care nu ştie dacă mai este in viaţă, cununia constând numai din citirea de către Zaharev a rugăciunilor[4].

Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea *

(partea I) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI**

Anexarea Basarabiei şi încadrarea acesteia Imperiului Rus a dus, pe lângă alte schimbări, şi la o modificare a structurii confesionale a cestui teritoriu. Ne referim la faptul că în această regiune, datorită politicii de colonizare şi altor factori, au apărut, pe de o parte, o serie de curente religioase necunoscute pană în acel moment în ţinutul dintre Prut şi Nistru, iar, pe de altă parte, la creşterea artificială numerică a altor curente religioase convenabile Curţii Imperiale de la Sankt‑Petersburg.           În multe momente, administraţia ţaristă, cu toate că religia ortodoxă reprezenta confesiunea dominantă şi era principala religie protejată a statului, a trecut cu vederea acest principiu, favorizând unele curente religioase pentru atingerea unor obiective politice proprii, principalul dintre acestea fiind crearea unei mase populare loiale faţă de puterea imperială.

Din păcate, nu putem stabili cu certitudine componenţa confesională a populaţiei Basarabiei pentru anul 1812. Datele de care dispunem ne permit însă să facem acest lucru abia pentru anul 1828, an în care este

abolită aşa numita „autonomie” a regiunii. Dispunem, în acest sens, de informaţii documentare provenite de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova[1]. Analiza acestei surse, precum şi a informaţiilor cu referire

la acest subiect, ne permite să constatăm că în 1828 numărul total al populaţiei se ridica la 517.135 de persoane, dintre care: luteranii sau populaţia germană numărau 8.846 de persoane, reprezentând 1,17%

din totalul populaţiei; catolicii sau polonezii erau estimaţi la 2.384 persoane, echivalentul a 0,46 % din populaţie; evreii – 30.929 persoane sau 5,9% din populaţie; lipovenii – 5.974 persoane sau 1,15% din

populaţie; grecii – 2.000 persoane sau 0,38% din populaţie; rutenii – 52.000 persoane sau 10,05% din populaţie; ruşii – 7.947 persoane sau 1,53% din populaţie; armenii – 2.000 persoane sau 0,38 % din

populaţie; coloniştii din sudul Basarabiei – 27.445 persoane sau 5,3 % din populaţie; şi românii – 376.910 sau 72,88% din populaţie[2].

Pentru jumătatea secolului al XIX‑lea, mai exact pentru anul 1849, conform Reviziei statistico–militare a Imperiului Rus, populaţia Basarabiei era compusă din: ortodocşi în ţinuturi (mediul rural) – 812.120 persoane; ortodocşi in oraşe – 140.961 persoane; şi neortodocşi – 76.6913[3]. Din păcate însă, această statistică nu ne prezinte

să identificăm împărţirea populaţiei în baza confesiunii profesate. Din datele de care dispunem în acest moment putem totuşi să stabilim că la mijlocul secolului al XIX‑lea pe teritoriul Basarabiei se aflau aproximativ 23.073 luterani[4],  8.000 catolici[5], 42.380 evrei[6], 6.389 lipoveni[7], 2.353 armeni, 435 molocani[8], în total 80.235 de persoane, diferenţa faţă de informaţiile demografice transmise de revizia statistico‑militară rusă fiind de numai 5.939 de persoane. Menţionăm că în provincie, în afara lipovenilor şi a molocanilor, nu apăruseră încă reprezentanţii altor

curente religioase desprinse din Biserica Ortodoxă Rusă, precum subotnicii şi scopeţii[9].

În altă ordine de idei, avem o creştere demografică importantă din 1828 până la mijlocul secolului al XIX‑lea, în cazul: luteranilor de 260% – de la 8.846 (1828) la 23.073 (1849) locuitori; catolicilor de 335% – de la 2.384 (1828) la 8.000 (1849) persoane; evreilor de 137% – de la 30.929 (1828) la 42.380 (1849) persoane; armenilor de 117% – de

la 2.000 (1828) la 2.353 (1849) persoane; lipovenilor de 107% – de la 5.974 (1828) la 6.389 (1849) persoane. După cum se observă, procentele de creştere demografică în cazul diferitelor grupuri neortodoxe din

Basarabia diferă foarte mult, de la un minim de 107% înregistrat în cazul lipovenilor la un maxim de 335% în rândul catolicilor. Problema care ne interesează pe noi se referă la identificarea procentului sau

a aportului populaţiei autohtone în asemenea creşteri spectaculoase a unor curente religioase diferite de ortodoxie, cu alte cuvinte dacă o parte importantă sau mai puţin importantă a populaţiei româneşti basarabene a fost convertită la aceste curente şi doctrine religioase.

de G.G

Să–mi văd prietenii precum îi ştiu

Cu trupul rănit, dar cu sufletul viu

Să beau şi să cânt împreună cu ei

La masa tăcerii, la umbră de tei

PRIETEN DIN ANTICHITATE (de Steliana Grama)

(Domnului E.R)

Eu mă gândesc la tine tot mai rar,

De parcă ai trăi-n antichitate

Şi-ai fi o nu ştiu ce celebritate

De parcă astăzi nu avem habar.

 

Doar sângele năvalnic şi barbar

Îşi cere iar tributul său în rate,

Dar orice tentativă-i în zădar –

Întoarcerea-n trecut nu se mai poate.

 

Îmi amintesc de-un anotimp bizar

Şi de acele clipe minunate,

Când tu mi-ai fost şi geniu tutelar,

Şi camarad, şi guru, dar şi frate,